„Oscarul de la Washington” sau Cum să îți irosești timpul și banii poporului pentru o statuetă?
Se pare că președintele nostru, Klaus Iohannis, și-a făcut un obicei din a-și lua zborul în lux spre distanțe exotice, de data aceasta pavându-și calea către SUA să pună mâna pe așa-zisul „Oscar de la Washington”. O excursie cu un avion dotat parcă pentru regi, nu pentru un președinte al unui stat care se zbate între bugete strânse și nevoi nemăsurate. Totul, desigur, sub pretextul unui premiu oferit de un ONG obscur, căruia puțin pământean i-a auzit numele până acum.
Să nu uităm de paranghelia de personalități pripășite la aceeași gală, unde sute de lideri politici și alți arendași ai succesului stau și aplaudă performanțe înalte ce, ironie supremă, nu au de-a face cu rezolvarea problemelor reale ale oamenilor de rând. Este atât de relevant pentru anumit tip de comportament josnic, perpetuu prefăcut în slujba binelui comun, dar care, de fapt, servește mai mult unui show de vanități transatlantice.
Și ca să îngroșeze gluma, ne-am împărtășit cu părerea unui analist politic, care voalat ne-a spus că tot acest circ este doar o scuză pentru o vacanță prelungită la costul contribuabilului, sub masca unei ceremonii de premiare. N-ar fi fost mai puțin risipitor dacă trimiteam un reprezentant să ridice acea statuetă? Dar, lasă, că după toate astea, președintele sigur are nevoie de o vacanță, nu?
„E vorba de o organizație nonguvernamentală care acordă niște premii, e drept, foarte prestigioasă, Consiliul Nord Atlantic se numește. Și la noi se face așa ceva, un ziar acordă premii, un ziar care nu e bine cunoscut. Pur și simplu e o excursie a domnului Klaus Iohannis la Washington, atâta tot, cu avionul cu piscină.”, a zis ca din condei analistul politic Bogdan Chiriac, în stilul său nonșalant.
Deci, pe scurt, iarăși ne învârtim în morișca de abuzuri, aruncând cu bani în stânga și-n dreapta pentru ambiții personale sub camuflajul unui prestigiu internațional, care pe noi, cei de-acasă, ne lasă mai săraci, nu doar la buzunare, ci și la speranțe. Țara arde, și noi ne premiem cu „Oscarul” vanității. Păi bine le face, nu?
