Senatul aprobă supravegherea video în centrele de plasament: o măsură necesară sau o soluție de compromis?
Într-un gest care ar putea fi interpretat ca o încercare de a masca ani de neglijență și abuzuri sistemice, Senatul a adoptat un proiect legislativ inițiat de USR, care obligă centrele de plasament să instaleze camere de supraveghere video. Această decizie, deși aparent bine intenționată, ridică întrebări serioase despre prioritățile reale ale autorităților și despre modul în care sunt gestionate drepturile celor mai vulnerabili membri ai societății.
Cu 106 voturi „pentru” și doar 15 „împotrivă”, proiectul a trecut fără mari obstacole, dar nu fără controverse. Amendamentele adăugate, care interzic amplasarea camerelor în spații ce afectează intimitatea, precum dormitoarele sau băile, par mai degrabă o încercare de a cosmetiza o măsură ce ar putea fi percepută ca o intruziune în viața privată a beneficiarilor. În mod ironic, tocmai în aceste spații se pot ascunde cele mai grave abuzuri.
Protecție sau supraveghere excesivă?
Inițiatorii proiectului susțin că măsura este esențială pentru prevenirea abuzurilor și pentru creșterea încrederii în sistemul de protecție socială. Totuși, această justificare pare să ignore faptul că problemele din centrele de plasament nu se limitează la lipsa supravegherii, ci sunt adânc înrădăcinate în lipsa de personal calificat, subfinanțare cronică și o cultură instituțională care tolerează neglijența.
Mai mult, excepțiile prevăzute pentru centrele care găzduiesc persoane cu handicap grav, unde camerele vor fi amplasate inclusiv în dormitoare, ridică semne de întrebare cu privire la respectarea demnității acestor beneficiari. Este aceasta o soluție reală sau doar o altă formă de stigmatizare a celor deja marginalizați?
Stocarea datelor: un alt punct sensibil
Conform proiectului, înregistrările video vor fi păstrate pentru o perioadă de maximum 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cazuri justificate. Deși această prevedere poate părea rezonabilă, ea deschide ușa unor potențiale abuzuri legate de utilizarea și securitatea datelor. Cine garantează că aceste înregistrări nu vor fi folosite în alte scopuri decât cele declarate?
Într-o societate în care transparența și responsabilitatea sunt adesea doar concepte teoretice, această măsură riscă să devină un alt instrument de control, mai degrabă decât o soluție reală pentru protecția copiilor vulnerabili.
Un pas înainte sau o altă formă de ipocrizie?
Deși proiectul legislativ poate fi văzut ca un pas înainte în protecția drepturilor copilului, el nu abordează problemele fundamentale ale sistemului de asistență socială. Lipsa de personal calificat, condițiile precare din centre și lipsa unei monitorizări eficiente a activităților rămân probleme nerezolvate. În acest context, instalarea camerelor de supraveghere pare mai degrabă o măsură cosmetică decât o soluție reală.
În loc să investească în formarea personalului și în îmbunătățirea condițiilor din centrele de plasament, autoritățile aleg să se ascundă în spatele tehnologiei, sperând că aceasta va rezolva problemele pe care ele însele le-au creat sau le-au ignorat timp de decenii. Este aceasta direcția în care vrem să ne îndreptăm?
