Lin II și standardele CEDO: Invocarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE nu poate înlătura automat obligațiile stabilite de CEDO
Decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cazul Lin II aduce în prim-plan complexitatea relației dintre legislația Uniunii Europene (UE), Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), mai ales în contextul dosarelor penale referitoare la prescripție.
Articolele 52 și 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene stipulează că drepturile conținute în Cartă, ce corespund celor garantate de CEDO, trebuie să aibă același înțeles și aceeași întindere, fără a prejudicia Uniunea de a oferi o protecție mai extinsă. De asemenea, Carta nu poate fi interpretată în moduri care să diminueze drepturile recunoscute prin legislația internațională, CEDO sau constituțiile statelor membre.
Civilitatea acestor reglementări obligă instanțele să evalueze simultan mai multe dimensiuni de protecție, inclusiv normele penale și constituționale naționale, dreptul Uniunii interpretat de CJUE, dar și standardele privind drepturile omului promulgate de CEDO.
Totuși, existența acestor multiple niveluri de protecție nu înseamnă că o instanță națională are libertatea de a alege arbitrar standardul de aplicare. CJUE a stabilit anterior că standardele naționale mai favorabile pot fi utilizate doar atunci când nu afectează protecția oferită de Carte și nu compromit coerența, unitatea și eficiența dreptului Uniunii.
În cazul specific al Lin II, CJUE a abordat argumentul conform căruia eliminarea standardului național în ceea ce privește legea penală mai favorabilă ar încălca articolul 7 din CEDO și articolul 49 din Carta UE. Curtea a respins acest argument, concluzionând că decizia anterioară din cazul Lin I era previzibilă, conform unei jurisprudențe deja stabilite și nu contravinea principiului legalității în domeniul penal.
De remarcat este că CJUE nu a exclus în totalitate standardul românesc de favorabilitate în legile penale, ci a restrâns aplicarea acestuia la cazurile specifice de fraudă gravă care impactează interesele financiare ale Uniunii, în care aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) nr. 67/2022 ar putea crea un risc sistemic de impunitate din cauza lacunelor legislative referitoare la întreruperea prescripției.
Adicional, CJUE a reafirmat două garanții majore: instanțele nu au obligația de a crea o „lex tertia” prin combinarea normelor succesive și nu este necesar ca hotărârile deja judecate să fie redeschise doar pentru că soluția legată de prescripție nu mai coincide cu interpretarea actuală a legislației Uniunii Europene.
Prin urmare, două interpretări radicale sunt greșite: nu se poate afirma că hotărârea CJUE anulează standardele CEDO și constituționale, dar nici simpla invocare a Convenției nu permite trecerea cu vederea a unei decizii obligatorii a CJUE. Instanțele trebuie să coreleze toate normele aplicabile, respectând însă competențele lor și prioritatea dreptului Uniunii în domeniile reglementate de acesta.
