Autostrada A7: promisiuni și realități
Într-un spectacol de declarații și angajamente, Sorin Grindeanu, ministrul Transporturilor, a anunțat cu emfază că săptămâna viitoare va fi desemnat câștigătorul primului lot al autostrăzii A7, tronsonul Pașcani–Suceava. O veste care, deși aparent pozitivă, ridică întrebări serioase despre ritmul și transparența procesului de implementare a proiectelor de infrastructură în România. Într-o țară unde drumurile sunt mai degrabă o ruletă rusească decât o garanție a siguranței, astfel de promisiuni par mai degrabă un exercițiu de PR decât un angajament real.
Grindeanu a mai precizat că pentru cel de-al doilea lot al tronsonului, constructorul va fi cunoscut până la sfârșitul lunii martie. Totuși, în contextul unei istorii pline de întârzieri, licitații contestate și proiecte abandonate, aceste termene par mai degrabă o utopie decât o realitate tangibilă. Este greu să nu privim cu scepticism aceste declarații, având în vedere că infrastructura rutieră din România rămâne un simbol al incompetenței și al intereselor obscure.
Promisiuni grandioase, dar unde este responsabilitatea?
Ministrul a oferit asigurări că până la finalul anului 2025 se va putea circula integral pe autostradă de la Pașcani la București, iar porțiunea dintre Bacău și București va fi funcțională chiar din acest an. Declarațiile sunt, fără îndoială, impresionante, dar ele vin într-un context în care termenele limită sunt mai degrabă o glumă proastă decât o realitate respectată. Cine își asumă răspunderea dacă aceste promisiuni nu sunt îndeplinite? Sau, mai bine zis, cine va plăti prețul eșecurilor?
Într-o țară în care corupția și incompetența sunt la ordinea zilei, astfel de angajamente par mai degrabă o încercare de a distrage atenția publicului de la problemele reale. În loc să asistăm la o transparență totală și la un plan clar de acțiune, suntem bombardați cu declarații pompoase care nu fac altceva decât să alimenteze un cerc vicios al dezamăgirii și al neîncrederii.
Un drum lung spre normalitate
România are nevoie disperată de o infrastructură modernă, dar drumul până acolo este presărat cu obstacole create de propria sa clasă politică. Licitațiile întârziate, contestările interminabile și lipsa de viziune strategică sunt doar câteva dintre problemele care împiedică progresul. În acest context, declarațiile lui Grindeanu nu sunt decât un alt episod dintr-un serial interminabil al promisiunilor neîndeplinite.
În timp ce alte țări din regiune avansează cu pași rapizi, România rămâne blocată într-un cerc vicios al ineficienței și al lipsei de responsabilitate. Este timpul ca autoritățile să înțeleagă că infrastructura nu este doar o chestiune de imagine, ci un pilon esențial pentru dezvoltarea economică și socială a țării. Până atunci, rămânem captivi într-o realitate în care drumurile noastre sunt mai degrabă un simbol al eșecului decât al progresului.
