Cum am rămas blocat cu Nicușor Dan pe aeroport, în Paris
În dimineața zilei de 7 ianuarie 2026, la ora cinci și un pic, am fost nevoit să părăsesc hotelul unde era cazată delegația oficială, având în vedere că la 7:00 era programată decolarea spre România. Aceasta este ora aceea matinală în care nu ești nici om, nici jurnalist, ci doar un corp funcțional cu o legitimație agățată de gât și un microfon pe care trebuie să-l ții aproape.
După o așteptare de aproximativ 20 de minute, totul părea să fie sub control. Însă, Parisul a decis că este momentul să ne ofere o demonstrație de forță meteorologică. A început să ningă. O ninsoare serioasă, care ar fi putut părea romantică în alte circumstanțe, dar nu pe un aeroport dintr-o țară care nu a mai văzut atâta zăpadă de ani buni.
Președintele Nicușor Dan a sosit la aeroport în întunericul dimineții, iar vizibilitatea era deja redusă. Furtuna de zăpadă se pregătea să își facă simțită prezența. Nouă jurnaliști am fost în delegația președintelui, iar după ce ne-am urcat în avionul Spartan, am așteptat să înceapă degivrarea. Pe pistă, zăpada se adunase deja în straturi de 3-4 centimetri. După 15-20 de minute, piloții ne-au informat că pista nu mai putea fi curățată suficient de repede, iar viscolul se intensificase, făcând decolarea imposibilă.
Așa că am coborât din avion. A început așteptarea. Inițial, ni s-a spus că vom sta aproximativ o oră și jumătate, poate se deschide o „fereastră” în viscolul de deasupra Parisului. Dar, pe măsură ce timpul trecea, speranțele se diminuau. După o oră și jumătate, am intrat în faza de adaptare. Președintele și delegația nu s-au mișcat din sala de așteptare, iar gecile au rămas pe noi, cu ceaiul și cafeaua devenind combustibilul oficial pentru discuții și glume.
Ninsoarea a continuat să se intensifice, iar francezii de la aeroport, ușor descumpăniți, recunoșteau că așa ceva nu se întâmplă des la ei. „N-am mai văzut de mult”, era fraza-cheie. Chiar și francezii au fost luați prin surprindere de iarnă, deci nu se întâmplă doar la noi.
Într-un scurt interviu, Nicușor Dan a menționat că nu-l deranjează așteptarea, dar a subliniat o problemă reală: România nu dispune de un avion adecvat pentru zborurile oficiale. Delegația ar fi trebuit să plece cu o seară înainte, dar avionul nu a putut ateriza la București din cauza ceții dense care acoperise aproape toată țara. Spartanul, un avion excelent pentru transporturi militare, nu este potrivit pentru zboruri oficiale cu demnitari de rang înalt. Este zgomotos, zboară mai încet și nu are sisteme moderne de ghidaj, ceea ce este inacceptabil pentru un șef de stat dintr-o țară NATO, mai ales având în vedere contextul geopolitic actual.
Pe măsură ce orele treceau, devenea din ce în ce mai clar că nu vom pleca nicăieri. Timpul de așteptare se prelungea, iar afară continua să ningă. La un moment dat, utilajele de deszăpezire au rămas fără motorină, iar atmosfera a devenit familiară, ca acasă, în România, unde ne plângem că totul este haotic. Echipajele au trebuit să se oprească pentru realimentare, ceea ce a subliniat lipsa de pregătire pentru o astfel de situație.
În ciuda dificultăților, atmosfera a rămas surprinzător de relaxată. Președintele a interacționat cu delegația și jurnaliștii, discutând despre politică, dar și despre amintiri din tinerețe, iernile de altădată și copilărie. Aceste conversații apar doar când lucrurile scapă de sub controlul programului oficial.
În toți anii de carieră jurnalistică, aceasta a fost o premieră: să rămân blocat într-un aeroport, ore în șir, alături de președintele țării mele. În mandatele anterioare, presa nu zbura cu avionul prezidențial, iar acum, am fost toți împreună în această situație neobișnuită.
După multe ore de așteptare, am reușit în sfârșit să ne urcăm în avion. Zborul cu Spartanul, care durează considerabil mai mult decât un zbor de linie, s-a transformat într-o călătorie de patru ore și jumătate, uneori chiar cinci. În cele din urmă, am ajuns la București, la Baza 90, după o întârziere de aproape 24 de ore.
Pe rețelele sociale, internetul românesc s-a umplut de „experți” în aeronave prezidențiale și proceduri de zbor, toți convinși că „se putea altfel”. Dar, așa cum bine știm, viața de jurnalist este plină de așteptări, improvizații și povești care nu se desfășoară niciodată conform unui program bine stabilit. Când am ajuns acasă, cele două pisici ale mele m-au iertat imediat, știind că întârzierea a fost provocată de o poveste care merita spusă.
