Salutul pe care ardelenii îl cred al lor: de unde vine, de fapt, „Servus!”
Dacă ai crescut în Transilvania sau ai prieteni din acea zonă, cu siguranță ai auzit de multe ori salutul „Servus!”. Este o formulă comună în relațiile dintre oameni, pronunțată la întâlniri sau despărțiri, ce aduce aminte de copilărie, într-o atmosferă de familiaritate și confort. Totuși, puțini știu de unde provine acest cuvânt și care este originea lui. Mulți ar crede că rădăcinile lui se află în perioada Austro-Ungară, dar această idee se dovedește a fi falsă.
Profesorul Ioan-Aurel Pop, recunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul educației și fost rector al Universității Babeș-Bolyai, a desfăcut acest cuvânt și a demonstrat că povestea sa este mult mai veche, cu aproximativ două mii de ani. Cuvântul „servus”, în latină, înseamnă, de fapt, „sclav”. Pe parcursul timpului, acest termen a evoluat, având legătură și cu termenul „șerb”, care se referă la țăranul legat de pământ din Evul Mediu. Această transformare a condiției cuvântului a avut loc printr-un mecanism lingvistic cunoscut, anume exagerarea politicoasă.
În antichitate, „servus” reprezenta o formă de politețe, o modalitate de a te arăta dispus în fața cuiva. Formula completă era „Ego servus tuus sum!”, adică „Eu sunt servitorul tău!”. Astfel, salutul își avea unicitatea într-o formă de respect și disponibilitate față de celălalt. Profesorul Pop subliniază faptul că utilizarea acestei formule era restricționată în Roma antică doar la relațiile dintre bărbați, de la cei de rang inferior spre cei de rang superior.
Contrar așteptărilor, istoricul arată că salutul „Servus” s-a pierdut la sfârșitul Antichității și nu a fost folosit deloc în Evul Mediu, având astfel o perioadă de uitare de o mie de ani. Reînvigorarea acestui salut s-a produs însă în perioada Renașterii, când nobilii și cărturarii din Germania și Austria, încercând să reînvie cultura antică, au preluat formula. Aceștia salutau cu „Servus tuus!”, iar de la ei acest salut s-a răspândit la alte etnii, inclusiv în Transilvania.
În acest context, profesorul Pop demontează două mituri populare. Primul este legat de ideea că salutul provine din perioada Austro-Ungară, un imperiu care a durat doar 51 de ani. Al doilea mit sugerează că românii l-ar fi preluat de la nobilii maghiari. De fapt, salutul a călătorit din Austria și Bavaria, iar influențele culturale românești au dus la adoptarea lui cu un entuziasm autentic în Transilvania. Destul de provocator, istoria arată că mulți nobili maghiari din zona noastră erau, de fapt, de origine românească, ceea ce complică și mai mult narațiunea.
Un aspect interesant e că strămoșii noștri nu sunt singurii care au păstrat un cuvânt din latina veche pentru a saluta. De exemplu, italienii din Veneto continuă să folosească termenul „Ciao!”, care provine, de asemenea, din latinescul „sclavus”. Aceasta arată per ansamblu cum limbajul evoluează, purtând cu sine amintirile și influențele culturale ale fiecărei epoci.
Mai mult, profesorul Pop subliniază și importanța scrierii corecte a cuvântului „Servus”, cu litera „v”, aceasta fiind forma ce reflectă fidel originea sa latină. Alte variante precum „serbus” sau „serus” sunt considerate incorecte și trebuie evitate. Prin această formă, „servus” devine nu doar o simplă formulă de salut, ci un simbol cultural ce reunește tradiții și evoluții lingvistice într-o singură expresie a politeții umane.
