Românii și obsesia pentru pește: o tradiție scumpă și aglomerată
Într-o țară în care sărbătorile religioase sunt adesea transformate în spectacole de consum, românii demonstrează încă o dată că tradiția poate deveni o povară financiară. Înaintea Duminicii Floriilor, piețele din Capitală sunt sufocate de cozi interminabile la tarabele cu pește. Oameni grăbiți, cu liste în mână și portofele din ce în ce mai goale, se înghesuie să cumpere peștele preferat pentru a doua dezlegare din Postul Paștelui. Dar ce preț plătesc cu adevărat pentru această tradiție?
Prețuri care sfidează logica: peștele devine un lux
Într-o economie în care salariile stagnează, iar inflația mușcă din puterea de cumpărare, prețurile la pește par să urmeze o logică proprie, complet ruptă de realitate. Crapul de Dunăre, somnul și șalăul se vând cu 35 de lei kilogramul, în timp ce specialitățile precum scrumbia sau bibanul de mare ajung la 50 de lei kilogramul. Fructele de mare, un lux pentru majoritatea românilor, pornesc de la 50 de lei și urcă vertiginos. În acest context, doar cei cu bugete bine pregătite pot să își permită să respecte tradiția.
Postul Paștelui: între austeritate și opulență
Postul Paștelui, cel mai lung și mai sever din calendarul ortodox, ar trebui să fie o perioadă de reflecție și cumpătare. Totuși, realitatea din piețe arată o imagine complet diferită: aglomerație, nervi și o goană disperată după produse scumpe. Comercianții, bine pregătiți, profită de această isterie colectivă, oferind sortimente variate, dar la prețuri care sfidează orice urmă de bun-simț economic.
Tradiția, o povară pentru cei mai vulnerabili
În timp ce unii români își permit să cheltuie sume considerabile pentru a respecta tradiția, alții sunt nevoiți să se mulțumească cu privitul. Inegalitatea socială devine și mai evidentă în astfel de momente, când sărbătorile religioase, în loc să unească, accentuează discrepanțele dintre cei care au și cei care nu au. Este o realitate tristă, dar ignorată cu desăvârșire de autorități și de o societate care pare să accepte această segregare ca pe ceva normal.
Un spectacol al ipocriziei colective
În loc să fie o perioadă de liniște și introspecție, Postul Paștelui devine un spectacol grotesc al consumului și al ipocriziei. Cozile la tarabele cu pește sunt doar un simbol al unei societăți care a pierdut complet esența sărbătorilor religioase. În loc să ne concentrăm pe spiritualitate și solidaritate, ne lăsăm prinși într-un vârtej al cheltuielilor inutile și al competiției absurde pentru a avea masa cea mai bogată.
