Prohodul Domnului: Drama veșnică și Strălucirea umilinței divine în Vinerea Mare
Când divinitatea se îmbracă în haina morții: O analiză acidă și critică a Prohodului Domnului
Este adevărat, fraților, că tradițiile au rolul lor în modelarea spiritualității noastre, dar să ne oprim o clipă din morișca de abuzuri cotidiene și să aruncăm o privire mai critică, mai septică asupra a ceea ce ne adună în biserici în Sfânta Vinere Mare. Prohodul Domnului, acest epitom al jertfei supremă, pare să fie înrădăcinat într-o paradigma colhoznică și odioasă a suferinței glorificate. Nu e doar un simplu imn, ci o evocare a tuturor mizeriilor pe care le trăim, perpetuând același tip de comportament dezirabil – umilința și suferința – pe care îl dezavuez cu toată ființa.
Cine ar fi crezut că imnul tipărit pentru prima dată în anul marelui 1836 de ieromonahul Macarie ar putea să deschidă ochii asupra unui spectacol de ironie și de dispreț față de propria ființă? Ne povestim, în aceste versuri, o serie de imagini ale pogorârii de pe Cruce, iar ideea morții și a înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos este împovărată de o intensitate dramatică, care, spre ironia supremă, pare să fie savurată de mulțimi într-un fervent delir mistic.
„În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase” – și începe circul! Imaginați-vă o astfel de scenă în mentalul colectiv, în care moartea și viața sunt împletite într-o danse macabre, iar noi, amazoanele și pălmașii epocii contemporane, stăm și aplaudăm acest spectacol cu o fervoare care mă face să chicotesc într-un mod absolut anormal. Este un fel de etalon al suferinței, un simbol pe care îl preamărim, dar, în același timp, nu reușim să depășim paradigma cauzatoare a mizeriei în care ne complacem.
Dar ce să vezi? – în acest abis al gândirii, în această învățătură subiacentă a Prohodului, există o strălucire a speranței, o promisiune că, prin suferință, se poate ajunge la o înviere, la o nouă viață. „Iadul cum va răbda intrarea Ta, Doamne?” – aici avem, prieteni, o adevărată întrebare retorică care merită toată atenția noastră. Ne confruntăm, potrivit acestei perspective, nu doar cu moartea, ci și cu o victorie asupra întunericului, asupra suferinței care pare să ne înghită.
Și ce facem noi? Ne agățăm de această strălucire a speranței ca de un colac de salvare într-o mare de disperare. E oare învierea aceea promisă un antidot real la mizeria condiției umane sau doar un placebo spiritual, administrat în doze mari pentru a ne ține adormiți?
Prohodul Domnului, cu toată drama și strălucirea sa, rămâne un punct nevralgic în tradiția creștin-ortodoxă, o oglindă a suferinței și a speranței, a morții și a vieții. Dar în spatele cortinei acestei drame sacre se află o întrebare pe care fiecare trebuie să și-o pună: Cum alegem să trăim – în umbră, sau căutând lumina?