Delirul Guvernamental: Micul Pumn de Milostenie în Marea Sărăcie!
E ceva în aer, domnilor și doamnelor, iar acel ceva nu este spiritul schimbării, ci mirosul pătrunzător și descurajant al ajutorului guvernamental, care pare să trateze sărăcia ca pe o banală răceală sezonieră. Într-o lume ideală, veștile bune vin ca o rază de soare într-o zi mohorâtă, dar în circul balcanic în care ne zbatem, anunțul ministrului investițiilor și al Proiectelor Europene, Adrian Câciu, privind încărcarea cardurilor de alimente cu o ‘generoasă’ sumă de 250 lei pentru aproximativ 2,6 milioane de beneficiari eligibili, mai degrabă aduce aminte de o pălmușă pe spate dată cu indulgență de către un stat care perpetuează același comportament desirabil pe care îl dezavuez cu toată ființa.
Să trecem în revistă galeria destinatarilor acestei manne guvernamentale: persoanele vulnerabile, copii și adulți cu handicap, familii ce traversează mările și oceanele de greutăți cu venituri mai mici de 675 lei pe membru, pensionarii cu venituri lunar de equivocare a unui bilet la loterie, persoanele fără adăpost… Lista continuă, dar esența este acceași: un bandaj insuficient pe o rană gangrenoasă.
Vor fi cardurile încărcate începând cu 14 iunie, promite guvernul, într-un proces care se va întinde până pe 25 iunie. 11 zile de speranță pentru cei ce depind de aceste sume pentru a-și satisface nevoile de bază. Dar ce este această sumă, domnilor și doamnelor, în fața costurilor vieții care cresc exponențial, într-o țară unde prețurile la alimente și servicii par să fie într-o perpetuă ascensiune? Este, dragii mei cititori, echivalentul unei caritate performate cu minimum de efort posibil; o mărturie a unui sistem care se hrănește din propria-i ineficiență și indiferență.
În locul unor soluții sustenabile, care să abordeze cu adevărat rădăcina problemei, guvernul ne servește aceleași rețete vechi, reciclate, un leac la ciumă care nu vindecă, dar nici nu omoară. Ne întrebăm, retoric, desigur: când va veni timpul când vom trece de la strategii de supraviețuire, la cele de bunăstare reală? Când vom vedea la orizont planuri concrete, menite să elimine cauzele sărăciei, nu doar să-i amelioreze simptomele?
E limpede că avem de-a face cu o paradigmă guvernamentală care trăiește pe lumea altcineva, nu pe acest Pământ pe care mizeria și disperarea sunt realități cotidiene pentru milioane de cetățeni. O paradigmă care își imaginează că, aruncând din când în când câteva firimituri către cei sărmani, vor reuși să pună capac la ghena judiciară a sărăciei care înghițe destine și speranțe. Și totuși, sărăcia rămâne; persistentă, sufocantă, un monument viu al faliilor într-un sistem care se ghidează după principii colhoznice în loc de compasiune și echitate.
Singurul nostru confort este în ironia supremă a acestei situații: că în timp ce ne sunt aduse aminte de propria vulnerabilitate, suntem, de asemenea, îndreptățiți să visăm la zile mai bune. La un viitor în care guvernul nostru se va trezi din letargia de a trata problemele doar pe suprafața lor. Până atunci, rămânem spectatori la acest slow-motion al incompetenței, amintindu-ne zilnic că schimbarea nu vine de la cei de sus, ci începe cu noi înșine. Trezirea!
