25 de ani de la primul transplant hepatic în România: o poveste de succes umbrită de un sistem medical în declin
Un sfert de secol a trecut de la momentul istoric în care România a realizat primul transplant hepatic. O reușită medicală care ar fi trebuit să marcheze începutul unei ere de progres și speranță pentru mii de pacienți. Și totuși, bilanțul actual este unul care provoacă mai degrabă indignare decât mândrie: 3.000 de români așteaptă astăzi un donator pentru a-și salva viața. Într-o țară care se laudă cu performanțe medicale, această statistică este un strigăt de ajutor, o dovadă a unui sistem care se prăbușește sub greutatea propriei incompetențe.
De la pionierat la stagnare: cum a pierdut România teren în domeniul transplanturilor
În anii ’90, România era un exemplu de succes în Europa, cu un număr impresionant de transplanturi hepatice realizate. Dar ce s-a întâmplat între timp? După 2015, numărul acestor intervenții a scăzut dramatic, ajungând la doar 75 de operații anul trecut. Este o prăbușire care nu poate fi justificată decât printr-o combinație toxică de nepăsare, lipsă de viziune și management defectuos. În timp ce alte țări își îmbunătățesc constant infrastructura medicală, România pare să fi ales calea regresului, lăsând pacienții să se lupte cu un sistem care le întoarce spatele.
Vieți salvate, dar la ce preț? Povestea unor supraviețuitori care sfidează statisticile
În mijlocul acestui peisaj sumbru, există și povești care inspiră. Timeea Balogh, prima pacientă din România care a beneficiat de un transplant hepatic de la mamă la copil, este astăzi un exemplu viu al puterii medicinei. De la un copil aflat în pragul morții, Timeea a devenit o femeie realizată, mamă și absolventă de facultate. „Trăiesc fiecare zi ca și cum boala nu ar fi existat”, spune ea, o declarație care ar trebui să fie un manifest pentru speranță.
La fel de impresionantă este povestea Claudiei Cojan, prima mamă din România care a născut după un transplant hepatic. „Am fost printre puținii norocoși care au beneficiat de un transplant rapid. În trei luni, viața mea s-a schimbat complet”, mărturisește ea. Dar câți alți pacienți pot spune același lucru? Câți sunt condamnați să aștepte ani de zile, în timp ce sistemul medical se scufundă în haos?
Donarea de organe: o soluție ignorată de o societate apatică
Medicii subliniază constant că un singur donator aflat în moarte clinică poate salva trei vieți. Și totuși, rata donării de organe în România rămâne rușinos de scăzută. Este o problemă care reflectă nu doar lipsa de educație și conștientizare, ci și un sistem care nu face nimic pentru a încuraja acest gest salvator. În loc să investească în campanii de informare și în infrastructură, autoritățile preferă să ignore problema, lăsând mii de oameni să moară cu zile.
Un apel la responsabilitate: cine plătește prețul nepăsării?
În timp ce pacienții așteaptă în agonie, cei responsabili pentru declinul sistemului medical continuă să prospere. Este o ironie amară care ar trebui să provoace revoltă. Cum este posibil ca într-o țară europeană, în secolul XXI, viețile oamenilor să fie tratate cu o asemenea indiferență? Răspunsul este simplu: pentru că nepăsarea a devenit norma, iar responsabilitatea este doar un cuvânt gol.
România are nevoie de o schimbare radicală, de o revoluție a conștiinței și a priorităților. Până atunci, poveștile de succes precum cele ale Timeei și Claudiei vor rămâne excepții într-un peisaj dominat de eșecuri și dezamăgiri. Și, din păcate, cei 3.000 de pacienți care așteaptă un transplant vor continua să fie victimele unui sistem care refuză să se schimbe.
