Strategia energetică a României: între ambiții și realități
România se află într-un moment de răscruce în ceea ce privește securitatea energetică, iar declarațiile recente ale ministrului Energiei, Sebastian Burduja, nu fac decât să scoată la lumină o realitate amară. După ani de dependență cronică de resurse externe și de decizii politice dezastruoase, țara noastră încearcă să-și redefinească poziția pe harta energetică a Europei. Dar oare este suficient?
Burduja a subliniat că România a adoptat, pentru prima dată în 17 ani, o Strategie Energetică Națională. O declarație care, deși sună impresionant, ridică întrebări serioase despre incapacitatea guvernelor anterioare de a prioritiza un domeniu atât de vital. În timp ce alte state europene au investit masiv în diversificarea surselor de energie, România a rămas captivă în capcana importurilor scumpe și a închiderii haotice a termocentralelor.
Producția de gaz: un motiv de mândrie sau o iluzie?
Ministrul Energiei a afirmat cu mândrie că România este cel mai mare producător de gaz din Uniunea Europeană. Totuși, această realizare este umbrită de realitatea că, în ciuda acestui statut, românii continuă să plătească prețuri ridicate pentru energie. De ce? Pentru că ani de zile s-au închis peste 7.000 de megawați de capacitate de producție, fără a exista alternative viabile. În acest context, forajul în perimetrul Neptun Deep este prezentat ca o soluție salvatoare, dar rămâne de văzut dacă promisiunile ambițioase vor deveni realitate.
În plus, Burduja a menționat că România a reușit să finalizeze Grupul 5 de la Rovinari, o investiție întârziată cu un deceniu. Deși acest proiect este un pas înainte, el reflectă și ineficiența cronică a sistemului de implementare a proiectelor energetice. Este greu de ignorat faptul că, în timp ce alte țări avansează rapid în tranziția energetică, România încă se bazează pe cărbune.
Fondurile europene: o rază de speranță?
Un alt punct de laudă al ministrului este poziția de lider european în atragerea fondurilor din Fondul pentru modernizare. Cu toate acestea, succesul în absorbția fondurilor europene nu poate compensa lipsa de viziune strategică și implementarea lentă a proiectelor. De exemplu, hidrocentralele începute acum zeci de ani rămân blocate din cauza litigiilor și a birocrației sufocante. Proiecte precum Tarnița-Lăpuștești sunt încă în stadiul de discuții, în timp ce alte state finalizează astfel de inițiative în timp record.
În ciuda acestor realizări, România continuă să fie vulnerabilă în fața șantajului energetic din Est. Dependența de importuri și lipsa unei infrastructuri moderne sunt probleme care nu pot fi rezolvate doar prin declarații optimiste. Este nevoie de acțiuni concrete, nu de promisiuni reciclate.
Facturile românilor: între plafonare și realitate
Burduja a respins acuzațiile privind costurile ridicate ale energiei, susținând că România are unele dintre cele mai mici prețuri din Uniunea Europeană. Totuși, această afirmație ignoră impactul real al facturilor asupra populației. Plafonarea prețurilor poate fi o soluție temporară, dar nu rezolvă problema de fond: lipsa unei strategii coerente care să asigure energie accesibilă și sustenabilă pe termen lung.
Concluzie: o strategie cu multe semne de întrebare
Deși declarațiile ministrului Energiei par să indice un progres, realitatea din teren este mult mai complicată. România are nevoie de mai mult decât strategii pe hârtie și proiecte întârziate. Este timpul ca autoritățile să demonstreze că pot transforma ambițiile în rezultate concrete, pentru a asigura independența energetică și bunăstarea cetățenilor.
