Adăposturile de protecție civilă: o rușine națională
România se află într-o situație alarmantă, iar acest lucru nu mai poate fi ascuns sub preș. Secretarul de stat Raed Arafat a tras un semnal de alarmă care ar trebui să zguduie din temelii orice urmă de indiferență. Adăposturile de protecție civilă, acele spații care ar trebui să ne salveze viețile în caz de dezastru, sunt fie insuficiente, fie într-o stare deplorabilă. Este o realitate care nu doar că frizează absurdul, dar expune o nepăsare cronică din partea autorităților și a celor responsabili de administrarea acestor spații.
Incompetența și lipsa de responsabilitate: un cocktail toxic
Raed Arafat a subliniat că, deși riscurile unor dezastre majore sunt mici, pregătirea este obligatorie. Dar ce vedem în realitate? Un număr ridicol de mic de adăposturi, multe dintre ele nefuncționale, și o legislație care pare să existe doar pe hârtie. Este revoltător cum autoritățile locale și asociațiile de proprietari ignoră cu desăvârșire obligațiile legale, lăsându-ne expuși în fața unor potențiale catastrofe. Mai mult, controalele IGSU, deși constante, nu par să aibă efectul dorit, iar amenzile aplicate sunt doar o picătură într-un ocean de nepăsare.
Auditul cerut de DSU: o rază de speranță sau doar praf în ochi?
Departamentul pentru Situații de Urgență a solicitat un audit național pentru a evalua starea adăposturilor. Este un pas necesar, dar insuficient. Ce rost are să știm cât de gravă este situația dacă nu există voința de a o remedia? Exemplele din alte țări europene, precum Polonia sau statele nordice, arată că se poate. Dar în România, unde prioritățile par să fie mereu altele, acest subiect este tratat cu o indiferență criminală.
Un viitor incert, o prezentă rușinoasă
În timp ce alte state își consolidează infrastructura de protecție civilă, România rămâne blocată într-un cerc vicios al incompetenței și al lipsei de responsabilitate. Este inadmisibil ca, în 2025, să discutăm despre adăposturi care nu sunt puse la punct sau care lipsesc cu desăvârșire. Este o oglindă a unei societăți care refuză să învețe din greșeli și care se complace într-o stare de letargie periculoasă.
Concluzie amară: cine plătește prețul nepăsării?
În final, întrebarea care rămâne este simplă: cine va plăti prețul acestei nepăsări? Răspunsul este evident – cetățenii. În fața unui dezastru, nu vor conta scuzele sau justificările. Va conta doar realitatea crudă a unei infrastructuri inexistente sau nefuncționale. Și atunci, cine va răspunde? Cine va avea curajul să își asume responsabilitatea? Până când aceste întrebări vor primi un răspuns, rămânem doar cu un gust amar și cu o teamă justificată pentru viitor.
