Procurorii și Ion Iliescu: o saga a tăcerii și a tergiversării
Într-un spectacol grotesc al justiției românești, procurorii Parchetului General au ajuns din nou la ușa fostului președinte Ion Iliescu, în încercarea de a-l audia în dosarul Mineriadei. Această piesă de teatru absurd, care se joacă de ani de zile, a atins un nou nivel de penibil. Iliescu, invocând o strategie de apărare, a refuzat să dea declarații, iar avocatul său a justificat această decizie prin starea de sănătate a fostului lider, declarând că procedura este una legală pentru persoanele „nedeplasabile”.
Este fascinant cum, în fața unor acuzații de infracțiuni contra umanității, răspunsul este o tăcere apăsătoare, protejată de un sistem juridic care pare să funcționeze mai degrabă ca un scut decât ca un instrument al dreptății. De ce să fie chemat la Parchet, când poate fi vizitat acasă, într-un gest care sfidează orice urmă de fermitate sau responsabilitate? Această abordare ridică întrebări serioase despre egalitatea în fața legii și despre modul în care sunt tratate persoanele cu influență politică.
Un dosar al rușinii naționale
Dosarul Mineriadei, o rană deschisă în istoria recentă a României, continuă să fie un exemplu de incompetență și tergiversare. În 2017, Ion Iliescu, alături de Petre Roman și Virgil Măgureanu, a fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanității. Totuși, în 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis anularea probelor și restituirea dosarului la Parchetul Militar. Motivul? Nelegalitatea rechizitoriului. Este greu de înțeles cum, într-un caz de o asemenea gravitate, anchetatorii au reușit să comită erori atât de flagrante încât să compromită întregul proces.
Refacerea anchetei de la zero este o palmă dată victimelor și familiilor acestora, care așteaptă de peste trei decenii să vadă dreptatea triumfând. În loc să fie un exemplu de justiție, acest dosar a devenit un simbol al eșecului instituțional și al impunității pentru cei aflați la vârful puterii.
Petre Roman și acuzațiile „nedrepte”
Într-un alt episod al acestei farse judiciare, fostul premier Petre Roman a fost audiat în aceeași zi, declarând că acuzațiile împotriva sa sunt „profund nedrepte”. Roman a susținut că evenimentele din iunie 1990 au fost orchestrate cu implicarea fostei Securități, încercând astfel să se distanțeze de responsabilitatea directă. Este o declarație care, deși poate conține un sâmbure de adevăr, nu poate șterge rolul pe care l-a jucat în acele zile sângeroase.
Este revoltător cum, în loc să asistăm la un proces transparent și rapid, suntem martorii unui joc de pase între instituții și persoane implicate. Fiecare declarație, fiecare refuz de a coopera, fiecare anulare de probe nu face decât să adâncească sentimentul de neîncredere în sistemul de justiție.
Un sistem juridic în derivă
Dosarul Mineriadei nu este doar despre Iliescu, Roman sau Măgureanu. Este despre un sistem care pare incapabil să își îndeplinească misiunea fundamentală: aceea de a face dreptate. Este despre o societate care, în loc să își confrunte trecutul, preferă să îl ascundă sub preș, perpetuând astfel o cultură a impunității și a lipsei de responsabilitate.
În timp ce victimele așteaptă răspunsuri, iar societatea cere adevărul, cei responsabili se ascund în spatele unor strategii de apărare și a unor proceduri legale care par mai degrabă menite să îi protejeze decât să îi tragă la răspundere. Este o situație care nu doar că sfidează logica, dar care subminează însăși ideea de justiție.
Concluzie amară
Dosarul Mineriadei rămâne un exemplu dureros al modului în care justiția poate fi manipulată și subminată. În loc să fie un moment de reconciliere și de asumare a responsabilității, acest caz a devenit o lecție despre cum să eviți consecințele faptelor tale. Este o poveste care ar trebui să ne revolte pe toți, dar care, din păcate, pare să fie acceptată cu o resemnare tristă.
