O realitate amară: copiii României abandonați de părinți
Într-o țară care se laudă cu valori familiale și tradiții, peste 8.000 de copii trăiesc drama de a fi abandonați de ambii părinți, plecați la muncă în străinătate. Această statistică, departe de a fi doar un număr, reprezintă o rană deschisă în societatea românească, o dovadă a eșecului colectiv de a proteja viitorul generațiilor următoare.
La sfârșitul anului 2024, 8.074 de copii se aflau în această situație, o scădere nesemnificativă față de lunile anterioare. Dintre aceștia, majoritatea sunt lăsați în grija rudelor până la gradul IV, fără nicio măsură de protecție. Restul, mai puțin norocoși, ajung în sistemul de protecție specială, un mecanism adesea criticat pentru ineficiență și lipsă de resurse.
Un sistem de protecție fragil și ineficient
Dincolo de statistici, realitatea este sumbră. Aproape 2.060 de copii rămași acasă sunt în sistemul de protecție specială, dar acest sistem este departe de a fi o soluție. Asistenții maternali, serviciile rezidențiale și familiile de plasament sunt doar cârje pentru o problemă mult mai profundă. Lipsa de resurse, nepăsarea autorităților și birocrația sufocantă transformă aceste soluții în simple paliative.
În mod ironic, 7.440 de copii sunt lăsați în grija rudelor, fără nicio măsură de protecție. Această practică, deși aparent o soluție, ascunde riscuri uriașe. Fără supraveghere adecvată, acești copii devin vulnerabili la abuzuri, neglijență și traume emoționale. Este o realitate crudă, dar ignorată cu o indiferență revoltătoare de către cei care ar trebui să protejeze drepturile copilului.
O generație sacrificată pe altarul supraviețuirii economice
Fenomenul copiilor lăsați în urmă de părinții plecați la muncă în străinătate nu este doar o problemă socială, ci și una economică. România, incapabilă să ofere oportunități decente de trai, își împinge cetățenii să caute soluții în afara granițelor. Prețul? O generație de copii crescuți fără afecțiunea și sprijinul părinților, condamnați la o copilărie marcată de lipsuri emoționale și materiale.
În timp ce autoritățile se laudă cu scăderi minore ale acestor statistici, adevărul este că problema rămâne nerezolvată. Copiii cu un singur părinte plecat la muncă în străinătate sunt și ei afectați, numărul lor fiind de 40.357 la sfârșitul anului 2024. Dintre aceștia, doar o mică parte beneficiază de protecție specială, restul fiind lăsați în grija rudelor, fără nicio garanție a siguranței sau bunăstării lor.
Indiferența autorităților și tăcerea complice
Este imposibil să nu observăm tăcerea complice a autorităților, care tratează această criză cu o indiferență revoltătoare. În loc să investească în politici sociale eficiente, în sprijin pentru familii și în educație, se preferă ignorarea problemei. Copiii devin astfel victimele unui sistem care îi abandonează, la fel cum părinții lor au fost abandonați de stat.
Într-o societate care pretinde că pune familia pe primul loc, această situație este o rușine națională. Este nevoie de mai mult decât statistici și rapoarte. Este nevoie de acțiuni concrete, de responsabilitate și de o schimbare fundamentală a priorităților. Altfel, vom continua să sacrificăm generații întregi pe altarul nepăsării și al incompetenței.
