România și cărbunele: o poveste de dependență energetică
Într-o țară în care securitatea energetică este tratată ca o monedă de schimb în negocierile europene, Sebastian Burduja, ministrul Energiei, a tras un semnal de alarmă. Închiderea termocentralelor pe cărbune, fără alternative viabile, nu este doar o decizie pripită, ci o amenințare directă la adresa stabilității economice și sociale. Într-o epocă în care prețurile energiei sunt deja sufocante, cine își permite luxul de a ignora realitatea?
Planuri europene versus realități românești
Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) impune României să închidă 1755 MW de capacitate pe cărbune până la începutul anului 2026. O decizie care, în teorie, ar trebui să ne apropie de obiectivele „verzi”. În practică, însă, această măsură ar putea transforma România într-un importator cronic de energie scumpă, provenită din surse similare celor pe care le abandonăm. Ironia? Importăm energie produsă pe cărbune din țări precum Serbia și Bulgaria, în timp ce noi ne sabotăm propriile resurse.
Blocaje și promisiuni neîmplinite
Înlocuirea termocentralelor pe cărbune cu grupuri pe gaz ar fi trebuit să fie soluția salvatoare. Dar ce să vezi? Licitațiile pentru aceste grupuri sunt blocate de ani de zile, iar prețurile turbinelor pe gaz au explodat. În acest context, refuzul ministrului Burduja de a închide grupurile pe cărbune fără alternative funcționale este mai mult decât justificat. Este o declarație de război împotriva absurdului birocratic și a ideologiilor oarbe.
Un trecut de sacrificii energetice
Între 2009 și 2022, România a închis peste 7000 MW de capacitate pe cărbune și gaz, echivalentul a zece reactoare de la Cernavodă. Rezultatul? Importuri masive de energie la prețuri exorbitante, în timp ce cetățenii suportă povara unor facturi tot mai mari. Este aceasta direcția „dezvoltării” pe care ne-o dorim?
Smart Deal: o alternativă la haosul „verde”
În fața presiunilor europene, Burduja propune un „Smart Deal”, o abordare care să prioritizeze rațiunea și logica în fața ideologiilor radicale. Uniunea Europeană trebuie să asculte vocea statelor membre, să înțeleagă că tranziția energetică nu poate fi realizată prin măsuri de tip „terapie șoc”. România are nevoie de timp, de investiții reale și de soluții pragmatice, nu de directive care ignoră realitățile locale.
Concluzie amară: cine plătește prețul?
Închiderea termocentralelor pe cărbune fără alternative viabile nu este doar o greșeală strategică, ci o condamnare a României la dependență energetică și sărăcie. În timp ce liderii europeni își promovează agendele „verzi”, cetățenii români sunt cei care plătesc prețul. Este timpul ca vocea rațiunii să prevaleze, înainte ca România să devină un exemplu tragic al eșecului politicilor energetice.