Monitorizarea audio-video în școli: o măsură necesară sau o intruziune?
Într-o mișcare ce pare să fie mai degrabă o demonstrație de forță decât o soluție reală, Ministerul Educației a decis să transforme școlile din România în adevărate fortărețe supravegheate. Ordinul publicat recent în Monitorul Oficial impune instalarea de camere audio-video în toate unitățile de învățământ, sub pretextul unei siguranțe sporite. Dar cât de sigură poate fi o instituție în care fiecare colț este monitorizat, iar elevii și profesorii devin subiecți ai unei supravegheri constante?
Siguranță sau paranoia instituționalizată?
Ministrul Educației, Daniel David, susține că această măsură va reduce violența și va crea un mediu educațional mai sigur. Totuși, este greu de ignorat ironia situației: în loc să se concentreze pe educație de calitate, autoritățile par să fie mai preocupate de instalarea unui sistem de control total. Deși comportamentele agresive și consumul de substanțe interzise sunt probleme reale, soluția propusă pare mai degrabă o încercare de a masca lipsa unor politici educaționale eficiente.
Reguli stricte, dar suficiente?
Conform ordinului, înregistrările vor fi utilizate exclusiv pentru investigarea cazurilor de violență și protecția bunurilor. În teorie, acest lucru ar trebui să prevină abuzurile. În practică, însă, cine garantează că aceste imagini nu vor fi folosite în alte scopuri? De la evaluarea profesorilor până la supravegherea elevilor, riscurile sunt evidente. Mai mult, desemnarea unei persoane responsabile cu monitorizarea sistemului și protecția datelor personale ridică întrebări serioase despre competența și integritatea celor implicați.
Unde se trage linia între protecție și invazie?
Camerele vor fi instalate în sălile de clasă, pe holuri, în sălile de sport și în exteriorul clădirilor, dar nu în vestiare sau grupuri sanitare. Deși această excepție poate părea o concesie, întrebarea rămâne: cât de mult este prea mult? Transformarea școlilor în spații supravegheate non-stop nu doar că afectează intimitatea elevilor și profesorilor, dar creează și un climat de neîncredere generalizată. Este aceasta atmosfera în care vrem să creștem viitoarele generații?
Accesul la înregistrări: o procedură sau o capcană?
Accesul la înregistrările audio-video se face doar pe baza unei cereri scrise, aprobate de directorul școlii. Deși această procedură pare să ofere un control, realitatea este că deschide ușa unor potențiale abuzuri. Cine decide ce cereri sunt justificate? Și cum se asigură transparența în procesul de aprobare? Într-o țară în care corupția și nepotismul sunt încă probleme majore, aceste întrebări nu pot fi ignorate.
Un pas înainte sau o alunecare periculoasă?
Deși intenția declarată a Ministerului Educației este de a preveni violența și de a proteja elevii, această măsură ridică mai multe semne de întrebare decât oferă răspunsuri. În loc să investească în programe educaționale, consiliere psihologică și formarea profesorilor, autoritățile aleg calea supravegherii și a controlului. Este aceasta direcția în care vrem să ne îndreptăm? Sau ar trebui să ne oprim și să reflectăm asupra consecințelor pe termen lung ale unei astfel de decizii?
