Paradoxul forței de muncă: dorința de a munci versus inacțiunea
România se confruntă cu un fenomen care sfidează logica și bunul simț: peste 223.000 de persoane declară că vor să muncească, dar nu fac nici cel mai mic efort să-și găsească un loc de muncă. Această situație, dezvăluită de Institutul Național de Statistică, arată o realitate amară a unei societăți care pare să se complacă în inactivitate. Este revoltător cum, într-o țară cu o economie fragilă, o asemenea masă de oameni apți de muncă rămâne blocată într-o stare de inerție.
Statistici care ar trebui să ne îngrozească
În 2024, ponderea persoanelor subocupate în totalul populației active a fost de doar 1,1%, o scădere nesemnificativă față de anul precedent. Cu toate acestea, forța de muncă potențială adițională a crescut cu 10,5%, adică 21.300 de persoane în plus care ar putea lucra, dar nu o fac. Este o creștere alarmantă, care ar trebui să ridice semne de întrebare asupra politicilor publice și a eficienței acestora.
Inactivitatea mascată sub dorința de muncă
Din cei 223.700 de români care nu muncesc, 214.300 declară că sunt disponibili să înceapă lucrul, dar nu își caută un loc de muncă. Mai mult, 9.400 de persoane își caută un loc de muncă, dar susțin că nu sunt disponibile să înceapă lucrul. Aceste cifre nu sunt doar statistici seci, ci oglinda unei mentalități care perpetuează stagnarea și lipsa de responsabilitate individuală.
Subocuparea – o altă fațetă a problemei
În același an, 87.500 de persoane ocupate cu program parțial de muncă doreau să lucreze mai multe ore, dar nu aveau această posibilitate. Această categorie, considerată subocupată, reflectă o altă dimensiune a ineficienței pieței muncii din România. Este inadmisibil ca într-o țară europeană să existe o asemenea discrepanță între dorința de a munci și oportunitățile reale.
O populație inactivă, o economie șubredă
Populația inactivă a României, cuprinsă între 15 și 74 de ani, număra anul trecut 6,139 milioane de oameni. Această cifră include și forța de muncă potențială adițională, dar rămâne un indicator al unei economii care nu reușește să mobilizeze resursele umane disponibile. Este o situație care ar trebui să provoace indignare și să genereze măsuri urgente, nu doar analize sterile și promisiuni deșarte.
Concluzii amare, dar necesare
România se află într-un cerc vicios al inactivității și al lipsei de inițiativă, alimentat de politici publice ineficiente și de o mentalitate colectivă care tolerează stagnarea. Este imperativ ca această problemă să fie abordată frontal, cu măsuri concrete și eficiente, care să stimuleze atât angajatorii, cât și potențialii angajați. Altfel, vom continua să asistăm la degradarea unei economii care nu își poate valorifica resursele umane.
