În seara de duminică, 19 aprilie 2026, premierul României a apărut la televizorul B1 cu o clarificare care arată exact cât de adânc a pătruns cuțitul. Întrebat despre metafora din ziua precedentă, aceea cu șobolanii din cămară, Ilie Bolojan a reformulat pentru binele celor care nu înțeleg figuri de stil. „Mă refeream la zone din statul român care sunt parazitate sistemic, unde, pentru că am pus reflectoare pe ei, pentru că am luat măsuri, nu mai pot continua această parazitare a bugetelor publice.” Apoi, propoziția care probabil i-a închis și ultimele uși spre negociere cu PSD: „Aceste zone sunt conectate transpolitic și transinstituțional la oameni care au susținut aceste lucruri.”
Transpolitic. Transinstituțional. Două cuvinte care traduc ce a funcționat decenii întregi în România: nu un partid, ci o rețea. Nu o ideologie, ci o caznă de acumulare. Nu PSD contra PNL contra USR, ci toți împreună când era vorba de cămară, cu fracționările de rigoare când trebuia să-și dea aerul de adversari pe scenă. Premierul nu a făcut-o explicit, dar oricine a trăit ultimii zece ani în România a priceput. Într-o singură frază, Bolojan a dat la o parte machiajul partidelor. A numit parazitarea pe nume. Iar PSD a văzut, în această singură frază, sentința. Motivul pentru care trebuia să-l dea jos nu mai putea fi ascuns sub perdeaua „nu ne regăsim în viziunea coaliției”. Motivul real este că lumina pune în pericol mâncarea.
Asta e miza reală a zilei de luni, 20 aprilie 2026, în care aproape cinci mii de delegați ai Partidului Social Democrat se vor strânge la Palatul Parlamentului — unii fizic, alții prin vot electronic de la ora șaptesprezece — ca să decidă, printr-o întrebare formulată chiar în dimineața votului, dacă îi retrag sprijinul politic lui Ilie Bolojan. Rezultatul e cunoscut, după cum au admis fără rezerve chiar liderii PSD în interviuri succesive. Secretarul general Claudiu Manda a dezvăluit, fără să-și dea seama, precizia cu care fusese pregătit spectacolul: după șase întâlniri regionale cu baza partidului, „un singur membru s-a pronunțat pentru susținerea în continuare a lui Ilie Bolojan, iar restul s-au declarat împotrivă”. Un om. Într-un partid cu pretenții de jumătate de țară, a fost un singur om care a spus că actualul premier ar trebui să mai rămână. Celelalte mii, inclusiv cei care au semnat personal protocoalele de guvernare de care se plâng acum, au votat împotrivă încă de la masa cu mici din organizația județeană. Totul era deja decis când s-a lansat campania de pe Facebook cu fundal vișiniu. Tot ce urmează luni este un ritual.
Cum cer liderii incoruptibili a PSD ieșirea din coaliție
Există, în psihologia colectivă a organizațiilor, un fenomen care se numește „răsturnarea vinovăției”. Atunci când un grup a comis o greșeală mare, care nu mai poate fi negată, nu recunoaște greșeala. O atribuie exact acelora care au încercat să o corecteze. „Bolojan a creat criza economică, nu guvernarea PSD din anii anteriori, cu Ciolacu și Grindeanu”, sună acum mesajele social-democraților, inclusiv al fostului ministru de finanțe Adrian Câciu, care a mers până la a-l acuza pe Bolojan că „a dus România în criză”. Câciu este același om care, ca ministru, a lăsat în urmă cifrele de deficit bugetar pe care acum le corectează Bolojan. Face ce trebuie, psihologic vorbind: nu recunoaște. Transferă. Învinovățește. Pentru că a recunoaște ar însemna să piardă calitatea care ține mai departe organizația vie, aceea de victimă permanentă a sistemului.
Tehnica nu e nouă. A fost folosită în fiecare criză din ultimii zece ani. Când Laura Codruța Kövesi trimitea în judecată lideri PSD, partidul descoperea că DNA e „stat paralel”. Când Curtea Constituțională anula legi de amnistie pentru faptele propriilor deputați, PSD descoperea că judecătorii constituționali sunt „politizați”. Când Recorder publica investigația Nordis și arăta soții Vicol-Ciorbă făcând înșelăciuni cu apartamente pentru șaptezeci și cinci de milioane de euro, PSD descoperea o „campanie mediatică orchestrată”. Acum, când Bolojan aprinde lumina în cămară, PSD descoperă că lumina însăși e problema. Nu ce se vede pe fundul raftului, nu cine a pus acolo ceea ce se vede, ci premierul care aprinde becul. Ce-i lipsește PSD-ului nu este întunericul — îl au pe acesta natural, îl produc constant. Îi lipsește un aranjament cu cineva care să lase întunericul neperturbat. Un premier marionetă, cum a numit-o Bolojan în interviul de sâmbătă la Radio România Actualități, cu o sinceritate care rareori ajunge în spațiul public.
„Dacă ar veni un alt premier, cât timp i-ar mai lua PSD-ului să inventeze noi probleme?” Întrebarea premierului e retorică. Răspunsul e: mai puțin de trei luni. Pentru că pretextele în politica românească sunt ca ziarele vechi — după ce le folosești o dată, le arunci și scrii altele. Un guvern minoritar al lui Grindeanu, susținut tacit de AUR prin neparticipare la moțiuni sau votul sabotat al unor parlamentari, ar funcționa exact pe mecanismul discutat deschis de însuși Grindeanu: PSD e dispus să renunțe chiar și la rotativa premierului, dacă PNL îi retrage sprijinul lui Bolojan. Asta înseamnă, în limbaj simplu, că PSD nu vrea neapărat funcția — vrea puterea de decizie asupra măsurilor care urmează. Iar măsurile care urmează sunt cele care contează pentru cămara de acasă: reforma companiilor de stat, cu cele paisprezece miliarde de lei pierderi anuale, vânzarea unor pachete minoritare de acțiuni, tăierea privilegiilor în sectorul bugetar, limitarea creditelor neperformante la Eximbank, oprirea mecanismelor care au permis eliberarea a patruzeci de mii de megawati de energie către speculatori în doar doi ani.
Ce au însemnat cei paisprezece miliarde
Merită zăbovit un moment pe cifrele din interviul duminical al lui Bolojan, pentru că ele sunt greutatea tangibilă a ceea ce se pierde. Paisprezece miliarde de lei. Aproximativ două miliarde opt sute de milioane de euro. Pierderile cumulate ale companiilor de stat în ultimii ani. Pentru comparație: bugetul total al ministerului Educației pe 2025 a fost de cam paisprezece miliarde de lei, adică fix cât au pierdut companiile de stat într-un singur an. Ne putem întreba, deci, ce s-a pierdut. Salarii nejustificate de performanță, la directori numiți politic. Contracte dubioase cu firme prietene, la prețuri umflate. Credite neperformante date la Eximbank unor afaceri fără viabilitate, recomandate prin telefon din biroul unui ministru. Sinecuri în consiliile de administrație, cu indemnizații duble pentru ședințe lunare unde nu se discută nimic relevant. Posturi plătite din banii contribuabililor către oameni care nu apar niciodată la serviciu.
Bolojan a dat și un al doilea număr care dezvăluie arhitectura jafului. Nouă mii de megawați este consumul maxim al României. Cu toate acestea, statul a emis documente scrise pentru optzeci de mii de megawați — care blochează accesul la rețea. Adică, aproape nouă ori consumul real. Cine a obținut acele avize? Firme cu legături politice care, cu avizul în buzunar, fie au primit susținere pentru proiecte neviabile, fie au revândut avizul la negociere privată. „Acest lucru nu se poate întâmpla decât în condițiile în care s-au închis ochii sau au fost susținute aceste mecanisme”, a precizat premierul. Cei care au închis ochii în ultimii zece-cincisprezece ani, pe toate ministerele implicate — Energie, Economie, Transporturi, Finanțe — au fost succesiv oameni PSD, PNL, UDMR, cu excepțiile de rigoare ale tehnocraților schimbați repede atunci când deveneau prea incomozi. E aceeași pădure de brad cu cherestea lipsă, mereu aceeași întrebare retorică: dar cine a tăiat, cine a tăcut?
Când Bolojan spune „transpolitic și transinstituțional”, acesta este sensul concret. Șoriceii nu au culoare. Au roade. Iar când se aprinde becul, nu fug doar cei în roșu. Fug și cei în galben, și cei în portocaliu, și cei în alb cu steagul UDMR. Fug toți. Asta e, de altfel, motivul pentru care Bolojan a rămas singur. Pentru că, în momentul în care oferi diagnosticul transpolitic, îți asumi că nu vei avea nici susținători ușori. Tot ce poți spera e că cetățenii înșiși vor veni să aprindă lumina alături de tine.
Cotrocenii și rolul tăcerii calculate
În tot acest peisaj, Nicușor Dan s-a comportat cu o prudență care depășește prudența obișnuită și devine, încet-încet, trădare prin pasivitate. Pe șaisprezece aprilie, cu patru zile înainte de votul PSD, președintele l-a primit la Cotroceni pe Bolojan. Întâlnirea a durat aproximativ două ore. În aceeași săptămână, Dan a avut discuții cu fiecare lider al coaliției de guvernare. Aceste întâlniri sunt descrise de sursele de la Cotroceni ca fiind de „ascultare”. Președintele ascultă părerile. Colectează scenarii. Se informează. Nu ia poziție. Nu face publică o opinie. Nu spune, în interviul acordat Europa FM pe aceeași zi, că sprijină măsurile premierului împotriva parazitării bugetare. Nu spune nici măcar că este de acord cu diagnosticul lui Bolojan. Formula lui rămâne invariabil aceea a „medierii”.
Medierea presupune, în limbaj diplomatic sincer, un arbitru care stă între două părți în conflict. Problema este că situația din aprilie 2026 nu are două părți egale. Există un premier care încearcă să taie privilegii sistemice. Și există un partid parlamentar care se revoltă pentru că aceste tăieri îi afectează propria rețea clientelară. Un președinte care alege să „medieze” între victima care apără cămara și cei care o mâncau de ani buni nu face mediere. Face altceva, mai greu de numit public: lasă ca părțile să se consume reciproc, pentru ca el să apară nevătămat la final și să preia rolul de arbitru neutral al întregii crize, într-un moment în care va putea să dicteze, eventual, formula politică următoare. Tactică. Mișcare de șah. Dar nu mediere în sensul onest al cuvântului.
Cel mai grav nu este însă doar tăcerea lui strategică. Este ceea ce a spus atunci când a vorbit. Pe șaisprezece aprilie, în același interviu la Europa FM, președintele a aruncat, din senin, o acuzație împotriva Laurei Codruța Kövesi. „Înclin să cred că s-au făcut abuzuri sub mandatul lui Kövesi la DNA.” Fraza nu a fost cerută de nimeni. Nu venea ca răspuns la o întrebare. Venea ca justificare pentru deciziile de numire a Cristinei Chiriac și Marius Voineag în funcțiile de vârf ale Parchetului General, pe care le semnase cu opt zile înainte. Logica, dacă o numim logică, era următoarea: dacă și pe timpul lui Kövesi s-au făcut abuzuri, înseamnă că oricine ar ocupa funcțiile nu ar fi imaculat, așa că hai să închidem subiectul. O logică oribilă, pentru că pune semnul egal între o procuroare care a dus DNA la rezultate recunoscute în rapoarte internaționale ale Comisiei Europene, GRECO și OECD, și două persoane care au dosare disciplinare deschise, aviz CSM negativ cu cinci voturi la unul într-un caz și balotaj repetat trei la trei în celălalt.
Kövesi nu este azi în România. Este procuror-șef european la Parchetul European, unde conduce anchete despre subvenții agricole cu prejudicii de miliarde de euro. A ajuns acolo pentru că în 2018-2019 aparatul de stat românesc — ministerul Justiției sub Tudorel Toader, Secția Specială de anchetare a magistraților, Inspecția Judiciară în versiunea de atunci — a încercat să o dea jos prin aceleași mecanisme pe care le-a produs și-n celelalte cazuri. A fost revocată politic, i s-au deschis dosare penale care s-au dovedit nefondate, a fost atacată în presă prin campanii coordonate. Doar funcția europeană a salvat-o profesional. Iar acum, la nouă ani distanță, președintele României — ales pe o platformă care era, declarat, anti-parazitare — reia retoric campania care fusese abandonată după eșecurile judecătorești interne. De ce o face? Nu pentru că ar avea dovezi noi. Pur și simplu pentru a avea o distragere verbală cu care să acopere propriile compromisuri.
Spre deosebire de ceea ce se crede, abuzurile au existat
Trebuie spus onest, pentru că altfel nu se poate discuta cinstit despre justiție. În perioada 2015-2019, la DNA s-au făcut și abuzuri. Cine le neagă, minte. Dar trebuie spus cu aceeași onestitate cine le-a făcut și în numele cui, pentru că acolo unde PSD vede pretext de răzbunare, realitatea oferă cu totul altceva.
Abuzurile au fost concentrate în trei direcții clar identificabile. Prima, la DNA Oradea, sub procurorii Ciprian Man, Cristian Ardelean, Cosmin Pantea, Adrian Muntean și Lucian Rus, scandalul s-a declanșat în ianuarie 2019 când avocatul Răzvan Doseanu a publicat o înregistrare audio făcută în sediul parchetului. În înregistrare, procurorii discutau între ei cum să „cuminţească” judecătoarele din Oradea care „trenau procesele”, cum să le deschidă dosare ca „să intre frica în ele”, cum să folosească instrumentul anchetei ca armă de descurajare. Au fost revocați toți cinci. SIIJ a deschis dosar penal pentru șantaj și abuz în serviciu. Cotidianul publicase încă din 2018, într-o investigație separată, plângeri concrete privind falsificarea de acte procedurale în dosarele instrumentate de Ardelean, cu expertize criminalistice care arătau că anumite semnături de pe procese-verbale nu puteau aparține persoanelor semnatare. Sub conducerea acestui grup, DNA Oradea înregistrase cincizeci și trei de achitări într-un singur an. Una pe săptămână. Asta nu e anticorupție, e instrument de presiune.
A doua direcție, DNA Ploiești, sub procurorul Lucian Onea. Aici problema era mai complicată: martori mincinoși care fabricau declarații împotriva unor oameni pentru dosare comandate, investiții fictive folosite ca acuzație fără bază reală, folosirea unor denunțuri sistematice din partea unor personaje cu interese proprii. Cazul Sebastian Ghiță, cel al lui Vlad Cosma, problemele cu procurorul Negulescu zis „Portocală” — toate au ieșit la suprafață în perioada 2017-2019 și au arătat un mecanism în care DNA Ploiești lucra, în anumite dosare, nu pentru lege, ci pentru poziționările politice ale unor grupuri. Deznodământul judiciar a fost mixt, cu unele achitări, unele condamnări, unele dosare încă în curs, dar faptul că scandalul a existat și că a fost real nu poate fi contestat.
A treia direcție, cea mai sistemică, protocoalele secrete dintre DNA și SRI. Timp de ani, serviciul de informații colabora cu parchetul anticorupție pe baza unor protocoale care atribuiau de facto SRI rol de organ de urmărire penală, prin participarea la percheziții, la interceptări, la analiza probelor. Curtea Constituțională, prin decizia numărul 26 din 2019, a declarat aceste protocoale neconstituționale. Mii de dosare au trebuit rejudecate sau desființate pe temei procedural. Decizia a fost corectă din punct de vedere juridic, pentru că art. 139 din Codul de procedură penală nu permite serviciilor de informații să aibă atribuții de urmărire penală.
Toate acestea s-au întâmplat. Dar — și aici e pointul pe care PSD și, acum, Nicușor Dan îl ocolesc — aceste abuzuri nu au fost produsul voinței profesionale a Laurei Kövesi. Ea însăși a fost ținta aceluiași aparat care producea abuzurile. Revocarea ei de către Toader, deschiderea dosarelor împotriva ei la Secția Specială, campania de presă orchestrată din interiorul sistemului judiciar de către oameni care se simțeau amenințați de anchetele ei — toate sunt documentate. Decizia CCR numărul 47 din 2019 a anulat chiar și temeiul legal al revocării ei. Abuzurile la DNA au fost făcute de procurori periferici, de multe ori în cooperare cu servicii de informații care aveau alte interese decât lupta anticorupție, și toți aceștia sunt astăzi în curs de reabilitare prin numirile succesive făcute de oameni ca Marius Voineag. Circuitul se închide. Cristian Ardelean, care spunea „să intre frica în ele”, a fost readus la DNA Oradea în iunie 2024 prin ordinul semnat personal de Voineag, care a ales să nu formuleze recurs împotriva deciziei Curții de Apel Cluj. În aceeași perioadă în care Laura Deriuș, Neculai Cârlescu și Liviu Lascu erau dați afară din instituție pentru că instrumentau dosare cu miză politică mare. Un procuror cu „frica judecătoarelor” pe conștiință — primit înapoi. Trei procurori cu dosare mari active — dați afară.
Asta e ceea ce Nicușor Dan a ales, pe opt aprilie 2026, să decoreze cu semnătura prezidențială. Pe Voineag l-a numit procuror general adjunct. Pe Chiriac, procuror general. Ambii cu dosare disciplinare, penale sau jurnalistice în spate, iar pe Chiriac cu o responsabilitate directă în mușamalizarea unor probe de viol pe copii minori elevi ai Seminarului din Huși, lucru documentat exhaustiv de publicația Să fie lumină în seria „Chiliilor” și confirmat prin sentința definitivă împotriva fostului episcop Cornel Onilă, condamnat la opt ani închisoare.
Ce a decis Chiriac că nu a văzut
Pentru claritate, trebuie spus exact ce a făcut procuroarea Cristina Chiriac în iunie 2017 la DNA Iași, pentru că ordinea în care am scris primele articole se pretează la confuzii.
Chiriac a primit dosarul de șantaj depus de fostul episcop Onilă împotriva călugărului Sebastian Jitaru. La percheziții s-au ridicat treizeci și trei de suporturi de stocare — compact-discuri, stick-uri de memorie, telefoane, cartele micro, o cameră video, o cameră ascunsă într-un ceas de mână. Specialistul DNA Iași Ilie Scriminți a analizat conținutul în cinci zile. Pe acele suporturi se aflau înregistrări cu Onilă în raporturi sexuale cu elevi ai seminarului teologic „Ioan Gură de Aur” din Huși. Chiriac a vizionat. Polițistul judiciar Florin Costan, participant direct la acele vizionări, i-a spus procuroarei explicit că filmările conțin dovezi de viol și abuz sexual asupra unor minori și că trebuie sesizat parchetul competent, adică Parchetul Curții de Apel Iași. Chiriac a refuzat. A trimis în judecată pe Jitaru doar pentru șantaj. Înregistrările le-a atașat la un dosar disjuns minor către Vaslui pentru a-l mușamaliza și să se asigure că acolo nu vor fi analizate.
În decembrie 2017, Parchetul Curții de Apel Iași a deschis din proprie inițiativă un dosar pentru „posibile fapte de abuz sexual asupra unor minori comise de fostul episcop al Hușilor Onilă Cornel”. În 2018, dosarul s-a clasat pentru lipsă de probe. Probele, cele treizeci și trei de suporturi, stăteau la DNA Iași, la decizia Cristinei Chiriac, care nu le-a transmis. În august 2019, publicația Să fie lumină a publicat primul articol din seria „Chiliilor”. A doua zi, Parchetul Curții de Apel Iași a cerut redeschiderea. Chiriac nu voia să predea înregistrările nici în acel moment. Procurorii au emis ordonanță de predare pentru a o forța. Onilă a fost reținut, arestat preventiv, trimis în judecată în decembrie 2020 și condamnat definitiv la opt ani închisoare pentru viol și agresiune sexuală în formă continuată. Investigațiile ulterioare au documentat peste o sută de fapte de viol la seminarul din Huși într-un deceniu.
Este o succesiune de fapte care se vede singură. A văzut înregistrările. A înțeles conținutul. I s-a spus direct. A refuzat să predea. Ancheta separată s-a clasat. Presa a deschis brusc cazul. Chiriac a cedat doar sub ordonanță de predare. Fostul episcop a ajuns închisoare — patru ani după ce ar fi trebuit, cu fapte prescrise în timpul acestor ani pierduți.
Motivul pentru care a acționat astfel se speculează. Există un detaliu documentat de publicația Dezvăluirea.ro în 2023, pe baza declarațiilor lui Florin Costan și neașteptat de clar neinegat public de procuroare: cununia religioasă a Cristinei Chiriac cu judecătorul Adrian Chiriac, oficiată în 2009 la Mănăstirea Moreni din județul Vaslui, a fost celebrată de fostul episcop Cornel Onilă, cu rol de „naș onorific”. Procuroarea, contactată telefonic, a răspuns: „Nu vă pot răspunde la această întrebare. Tot ce pot să vă spun este că am procedat conform Legii.” Conform legii, art. 64 din Codul de procedură penală impunea abținerea ei de la gestionarea unui dosar în care Onilă era parte. Nu s-a abținut. L-a apărat pe omul care o cununase, ascunzându-i probele într-un dosar unde știa că vor rămâne inerte. A mușamalizat, cu alte cuvinte, conștient. Cuvântul „conștient” este acoperit de documente. Rapoartele trimise de DNA Iași către Parchetul Curții de Apel Iași conțin descrierea conținutului suporturilor, după cum reiese din răspunsurile ulterioare. Nu e nevoie de o instanță care să stabilească acest fapt. Faptul e deja stabilit prin actele Ministerului Public.
Pe aceasta — nu o acuzată, nu o suspectă, ci pe cea care a luat decizii documentate de mușamalizare — a numit-o Nicușor Dan procuror general al României. Pe opt aprilie 2026. Împotriva avizului CSM de cinci la unu. La propunerea ministrului PSD al Justiției Radu Marinescu. Apoi, a apărat-o public prin fraza „nu au fost agresiuni și nu au fost minori” — contrazisă de sentința definitivă — și prin fraza „era un act consimțit” — contrazisă de art. 220 din Codul penal, care exclude consimțământul minorului într-un raport de autoritate.
Aceste patru paragrafe ar trebui să fie suficiente. Într-o țară normală, doar ele ar fi suficiente pentru un val de cereri de demitere. În România, în aprilie 2026, par să fie suficiente pentru nimic. Nicușor Dan rămâne președinte. Chiriac rămâne procuror general. Voineag rămâne adjunct. Iar PSD, organismul politic care a negociat și obținut aceste numiri prin intermediul ministrului Justiției, îi cere demisia lui Bolojan pentru că a fost prea dur cu parazitarea.
O reacție din stradă, tardivă dar importantă
Unul dintre elementele care complică calculele PSD și, poate, va complica și calculele prezidențiale, este declanșarea unei mobilizări civice în favoarea lui Bolojan. Pe nouăsprezece aprilie, la mai puține de douăzeci și patru de ore înainte de votul social-democraților, pe rețelele sociale au apărut apeluri la un protest în Piața Victoriei pentru luni, ora optsprezece. Anunțul a fost distribuit, printre alții, de actrița Oana Pellea și de analistul Andrei Caramitru, printre alte voci care fuseseră active în protestele din 2017-2018 împotriva guvernării Dragnea-Dăncilă. Pe grupurile de WhatsApp circulă îndemnuri la participare. Jurnalul a vorbit despre „reactivarea celulelor” din perioada respectivă. Comentatorul Caramitru a postat pe pagina personală: „Dacă ei fac scandal și au început scandalul, zic că e bine să le răspundem.”
Este un reflex întârziat. Protestele civice, când au apărut în ultimii ani, s-au îndreptat de obicei împotriva PSD. Ultima mobilizare civică largă a fost în decembrie 2025, când organizațiile Declic, Funky Citizens, Corupția Ucide și Inițiativa România au adus aproximativ trei sute de oameni în Piața Victoriei sub sloganul „Bolojan, te sună România!” — cerând premierului reformă reală a justiției. Petiția lor a adunat peste două sute de mii de semnături online. Acum, patru luni mai târziu, o parte din aceleași voci se mobilizează pentru a-l apăra pe Bolojan în fața tentativei PSD de a-l da jos. Simetria e bizară. Premierul criticat în decembrie pentru pasivitate în justiție este premierul apărat acum în aprilie. Deplasarea nu e, neapărat, schimbarea opiniei despre Bolojan. Este mai degrabă recunoașterea că, în ciuda tuturor nemulțumirilor, el este singurul dintre actorii politici mari care încearcă, în principiu, să taie privilegii.
Mobilizarea are și o dimensiune de avertisment la adresa președinției. Caramitru a pus-o brutal pe pagina sa: „Dacă Nicușor Dan nu joacă de partea bună, îl dăm jos și pe el.” Este prima dată, de la alegerea lui Dan în mai 2025, când actori civici din cercul care l-a susținut anterior își exprimă public o asemenea poziție. Dezvoltarea este semnificativă. Până acum, criticile la adresa lui Dan au venit din zona democratică apropiată PSD sau din dreapta naționalistă. Acum, pentru prima dată, încep să apară din partea celor care au votat pentru el ca alternativă anti-populistă. Președintele, în calcule politice clasice, va încerca probabil să tempereze aceste voci prin semnale de compromis. Dar întrebarea de fond rămâne: ce poate face Nicușor Dan ca să repare credibilitatea după ce a semnat decretele din opt aprilie și după ce a aruncat în aer reputația Laurei Kövesi într-un interviu radio?
Trei săptămâni până la prăbușire controlată
Dacă PSD votează azi retragerea sprijinului politic, ceea ce e practic sigur, ultimatumul partidului este ca Bolojan să demisioneze până joi douăzeci și trei aprilie, înainte de ședința de Guvern. Dacă nu demisionează, miniștrii PSD pleacă. Premierul a spus deja, în întâlnirea cu Nicușor Dan de miercuri și în declarații publice repetate, că nu va demisiona. Dacă mențin această linie, calculele constituționale sunt următoarele. Premierul are, conform deciziei CCR numărul 504 din 2019, dreptul să-și numească miniștri interimari și să guverneze patruzeci și cinci de zile cu puteri depline, prin ordonanțe. În acest interval poate încerca să formeze o nouă majoritate parlamentară sau să propună, după interimat, un guvern nou care să primească votul Parlamentului. Dacă PSD, împreună cu AUR, depun și votează o moțiune de cenzură în aceste patruzeci și cinci de zile — și dacă, împreună, au voturile — guvernul cade. PSD singur nu are voturi pentru moțiune. AUR singur nu are voturi pentru moțiune. Împreună, cu sprijinul unor independenți și al unor filiale nemulțumite ale PNL, ar putea să aibă.
Scenariul acesta devine, deci, o călătorie obligatorie a PSD către AUR. Formațiunea condusă de George Simion, prezent public la hotelul din Timișoara unde s-a desfășurat reuniunea PSD pe optsprezece aprilie, a făcut apeluri constante la Grindeanu să „se țină de cuvânt și să iasă de la guvernare”. Un fost lider AUR s-a mutat public la PSD chiar în această perioadă. Grindeanu neagă oficial intenția de a forma un guvern cu AUR. Dar neagă inclusiv prin fraza revelatoare: „PSD nu va face guvern cu AUR. Dar am prelua guvernarea, chiar și minoritar.” A prelua guvernarea minoritar înseamnă exact un guvern care supraviețuiește prin nerepublica AUR, cu voturi tacite în diverse proiecte de lege. În realitatea politică românească, distincția dintre „alianță formală” și „susținere tacită coordonată” este o diferență de comunicare publică, nu una de substanță.
În acest scenariu, Nicușor Dan ajunge președintele care desemnează premierul noii formule. Constituția îi dă prerogativa. Politic, va avea două opțiuni. Ori desemnează o figură PSD cu coloană vertebrală mai puțin flexibilă — un cine știe ce Grindeanu moderat — și aceasta va fi practic oficializarea coaliției PSD-AUR prin susținere indirectă. Ori încearcă să construiască o formulă tehnocrată sprijinită de PNL-USR-UDMR plus independenți, care ar avea șanse minimale. Cea mai probabilă va fi prima, pentru că alegerile anticipate nu sunt în interesul niciunei părți — nu al PSD, pentru că sondajele arată o scădere a lor pe electoratul activ; nu al PNL, decimat; nu al USR, fragil; nu al președinției, care a devenit subiectul criticilor dinspre propria bază. Anticipatele ar putea aduce la putere AUR ca partid dominant, ceea ce nu este un rezultat dorit de nimeni din coaliția actuală.
Un premier a aprins lumina
A văzut ce a văzut. A numit ce a văzut transpolitic și transinstituțional. Un partid care trăia de pe ce e în cămară a cerut becul stins. Un președinte a avut la dispoziție toate instrumentele ca să țină becul aprins. A ales să-l lase în mâinile celor care vor să-l stingă, pentru binele propriei lui calme politice. Povestea acestor trei oameni este povestea săptămânii de douăzeci aprilie 2026, și, foarte probabil, a următorilor ani ai României. Între un premier singur și un partid unit în grabă, un președinte tăcut a ales deja. Întrebarea e dacă, în piața din fața Guvernului, luni la ora optsprezece, vor apărea suficient de mulți oameni încât becul să-și găsească un apărător colectiv. Dacă nu, cămara va deveni, fără remediu, exact ceea ce transpolitic și transinstituțional o făcuseră să fie: o bucătărie a umbrelor, în care se mănâncă ce a rămas după ce celelalte generații au mâncat ce au putut.
Iar cei care vin după noi, într-o generație sau două, vor deschide ușa și vor găsi rafturile goale, fără să înțeleagă unde a dispărut totul. Răspunsul le va fi în arhivele din aprilie 2026. În numirile din opt aprilie. În votul din douăzeci aprilie. În tăcerea de la șaisprezece aprilie. Și în lumina pe care un singur om a încercat, atât cât a putut, să o țină aprinsă.
