Patriotismul de vitrină și o țară obosită de lozinci
Se aud fanfare de Ziua Națională. Se văd blindate, se transmit în direct discursuri solemne. Parada trece, coloanele defilează, președintele salută. Pe margine, oamenii fac poze, pun un story pe rețelele sociale, mănâncă un mic, stau la coadă la vin fiert și, pentru mulți, asta a ajuns să fie tot „fiorul patriotic”.
Patriotismul românesc nu a dispărut, dar s-a schimbat radical. În ultimul secol și jumătate, el a fost modelat pe rând de elite politice, de dictaturi, de manuale școlare, de propagandă și, mai nou, de crize succesive. Sociologul Mihai Rusu, sociologul Gelu Duminică și cercetătorul și criticul literar Ștefan Baghiu explică, pentru Antena3.ro, de ce 1 Decembrie a devenit, în mare parte, un ritual al statului, ce mai înseamnă patriotismul într-o țară fracturată între „tradiționaliști” și „progresiști” și de ce patriotismul autentic e scump – și nu se traduce în lacrimi la televizor, ci în bugete pentru educație, cultură și infrastructură.
De la „descendență autentică de români” la identitate de cetățean
Ca să înțelegem de ce în 2025 mulți români privesc 1 Decembrie ca pe o zi liberă, nu ca pe „ziua lor”, trebuie să ne întoarcem mult în spate. Sociologul Mihai Rusu este profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, studiază memoria colectivă, spațiul public și tot ce ține de politicile simbolice ale României postcomuniste. A analizat cum schimbările de regim rescriu orașele – de la numele străzilor la ritualurile oficiale –, motiv pentru care e una dintre vocile solide când vorbim despre naționalism, patriotism și felul în care statul român se raportează la identitate.
„Nici nu știu de unde să încep, că este o întrebare care n-ar trebui ancorată doar în anii `90. Cred că, dacă ar fi să discutăm despre această problematică, ar trebui să începem undeva în secolul al XIX-lea, când s-a construit întregul proiect politic al statului național și în care elitele de atunci au imaginat națiunea după modelul etnic; în sensul că identitatea națională presupunea faptul că a fi român însemna, în bună măsură, să fii dintr-o descendență autentică de români, în sensul etnic, căruia i se adăuga și un strat de spiritualitate ortodoxă”, afirmă profesorul Mihai Rusu.
Naționalismul comunist și transformările sale
Statul român modern s-a construit pe ideea că „român” înseamnă sânge, neam și ortodoxie. Apoi, comunismul a luat acest model și l-a remodelat de mai multe ori. „Regimul comunist a schimbat mare parte din această înțelegere a identității naționale, pe care a realiniat-o într-o direcție a internaționalismului proletar, cel puțin în prima fază a anilor 50, începutul anilor 60; iar apoi regimul comunist a suferit o turnură etno-naționalistă prin care a recuperat întreaga moștenire naționalistă din secolul al XIX-lea și perioada interbelică”, explică Mihai Rusu.
În anii `80, Ceaușescu apasă puternic pe pedala naționalismului, lucru pe care îl vede și Ștefan Baghiu, din alt unghi. „În principiu, dacă te gândești la Revoluție, la Piața Universității, la mineriade, la tot programul – de fapt, era un program în care patriotismul venea pe două căi. O moștenire comunistă, adică în ultimii ani ai comunismului, mai ales în anii 70 și 80 și mai ales după 74 încolo, Ceaușescu a apăsat foarte tare pedala patriotismului”, afirmă Baghiu.
Identitatea națională în tranziție
După 1990, acest etno-naționalism nu dispare pur și simplu. „După 90, acest etnonaționalism de anii 80, care datează din partea de sfârșit a regimului comunist, a supraviețuit, a avut o continuitate structurală, iar la începutul anilor `90 chiar a suferit o hiperbolizare, până când România a început să inițieze demersuri pentru integrarea în Uniunea Europeană”, spune Mihai Rusu.
Doar că această mutație nu e uniformă. „Cei mai mulți dintre români continuă să se raporteze la identitatea națională prin prisma acestei înțelegeri etno-naționaliste”, adaugă Rusu. Asta explică de ce trăim, de fapt, în paralel: o parte a societății se raportează la România ca la un stat al cetățenilor, al drepturilor și obligațiilor, iar cealaltă rămâne în logica „sânge și pământ”, cu tot pachetul de „noi” versus „ei”.
1 Decembrie, ziua în care statul defilează, iar românul se uită
Când îi întrebăm pe oameni de ce pentru mulți 1 Decembrie e doar o zi liberă, răspunsul lui Mihai Rusu începe cu felul în care statul își pune sărbătoarea în scenă. „1 Decembrie pare mai degrabă a fi un ritual al statului și nu neapărat o sărbătoare care aparține cetățenilor”, explică Rusu.
„Supramilitarizarea identității naționale se manifestă prin toate paradele forțelor armate, prin toate defilările militare, prin întreaga pompă a violenței legitime. Actorul principal este statul – oficialitățile și armata ca instituție centrală a statului – iar în tot acest ansamblu, cetățenii par să fie cumva relegați într-un rol, mai degrabă de public pasiv”, adaugă Rusu.
Patriotismul ca construct social
În paralel cu această punere în scenă, oamenii trăiesc altceva. Gelu Duminică, sociolog și activist, subliniază că patriotismul este un concept, un construct social. „Nu știu ce înseamnă fior patriotic autentic, pentru că patriotismul este un concept. Este doar un construct social, nimic altceva”, afirmă Duminică.
Diferența majoră față de acum 40 de ani? Libertatea de a fi supărat pe stat, fără să fii catalogat drept trădător. „Avem dreptul să ne supărăm pe stat în momentul de față, pe România, și să o și arătăm față de acum 40 de ani, când nu puteai să arăți lucrul ăsta”, adaugă Duminică.
1 Decembrie, o zi liberă pentru mulți
Explicația lui Duminică pentru indiferența față de 1 Decembrie este simplă: „Un comportament se învață. Iar noi, de mult prea mulți ani, considerăm Ziua Națională o zi liberă în care, în perioada comunismului defilam, după care ieșeam la o bere, dacă mai aveam timp, și la un mic.”
„Statul n-a schimbat „scenariul”, societatea n-a primit alte obiceiuri, iar cei 40% de analfabeți funcțional n-au cum să fie bombardați o zi pe an cu lozinci și să iasă din asta cu identitate solidă”, concluzionează Duminică.
Naționalismul în vremuri de criză
Dacă 1 Decembrie e zi de grătar pentru mulți, asta nu înseamnă că nu mai există naționalism. Din contră: în perioade de criză, el revine cu forță. „În timpuri de criză, lucrurile astea se agravează. S-au agravat și în interbelic, sub criza globală din anii 20-30 și ascesiunea fascismului; s-au accentuat și în anii `70, pe fondul crizei globale”, explică Ștefan Baghiu.
Naționalismul devine un instrument politic pentru a calma oamenii, dar are nevoie de țapi ispășitori. „Cea mai mare dezbatere contemporană este pro sau anti-europenism. E un patriotism cosmopolit care vrea să-ți iubești țara, dar în interiorul federal al Uniunii Europene, și cel care spune că ar trebui să fim independenți față de structuri transnaționale”, afirmă Baghiu.
Patriotismul ieftin versus patriotismul scump
Baghiu vorbește despre diferența între patriotismul de paradă și patriotismul real. „Avem o educație foarte slabă, a multiculturalității, a toleranței față de străini. Patriotismul de paradă este ieftin, în timp ce patriotismul real, care investește în educație și cultură, este scump”, concluzionează Baghiu.
În loc de imnuri și lacrimi, ar trebui să investim în infrastructura educațională și culturală, astfel încât oamenii să nu mai fie manipulați cu povești despre „națiuni superioare”. „Soluția scumpă ar însemna să plătești foarte bine educația, să bagi banii în copiii care n-au ce învăța în sate”, adaugă Baghiu.
Identitatea națională și apartenența
Gelu Duminică subliniază că pentru a te bucura de identitatea națională, trebuie să te simți tratat ca un om întreg. „Pentru foarte mulți dintre noi, identitatea națională este doar o chestie de care auzi la 1 Decembrie. În rest, sunt mai degrabă români `de mâna a doua`”, afirmă Duminică.
România poartă prejudecăți regionale vechi de peste un secol. „Încă avem o tonă de bancuri față de olteni”, adaugă Duminică. Iar pentru o parte uriașă din societate, România este doar locul în care dormi, nu și un motiv de mândrie.
Ce înseamnă a fi român în 2050?
Întrebarea esențială este ce vrem să însemne „român” în 2050. „Trebuie să ne gândim ce ne dorim să însemne românul în contextul lui 2025. Sau mai mult decât atât, ce ne dorim să însemne pentru generația care vine?”, concluzionează Duminică.
Patriotismul reflexiv
Mihai Rusu propune o schimbare de paradigmă. „Dacă ar fi ca această sărbătoare să aibă cu adevărat un impact în societate, cred că trebuie să schimbăm paradigma festivismului militaro-statal cu un model de celebrare a identității naționale, pe care l-aș numi `patriotism reflexiv`”, afirmă Rusu.
Acest patriotism reflexiv ar consta în discuții politice, dezbateri, în care diverse categorii ale populației să reflecteze la împlinirile politice, dar și la neîmplinirile socioeconomice ale statului național. „Până când aceste categorii sociale nu se simt parte dintr-un stat al bunăstării, e greu de crezut că se pot implica participativ în sărbătorirea unei zile naționale despre care simt că nu este neapărat a lor”, concluzionează Rusu.
